capitolul 5

CAPITOLUL 5
ETICA ÎN AFACERI


5.1. Distincţia între etică şi morală

În contextul societăţii/economiei globale din zilele noastre, pe fondul acutizării „luptei” pentru putere şi influenţă între diverşi actori economici, îndeosebi între marile MNC-uri (Multinational Corporations), filosofi şi lideri de opinie dintre cei mai remarcabili au impus sintagma de etică şi/sau morală în afaceri, cu referire la un minimum de reguli de comportament în lumea afacerilor. Este incontestabil că în lupta pentru surse ieftine de aprovizionare, pentru cote cât mai mari de piaţă de desfacere, pentru obţinerea de contracte publice, top managementul companiilor recurge frecvent la strategii şi practici discutabile. Pot fi, într-adevăr, afacerile etice? Se poate obţine profit şi performanţă în afaceri fără abateri de la un comportament etic/moral? Cine sau ce instituţie ar trebui să monitorizeze comportamentul etic sau mai puţin etic al firmelor? Este dator statul să facă o astfel de monitorizare? În ce zonă se sprijină reciproc interesul public cu interesul privat din afaceri?
Noţiunea de etică provine din termenul grecesc „ethos “, semnificând caracter sau obişnuinţă, iar noţiunea de morală provine din latină – „mores “, semnificând aproape acelaşi lucru. Aşa cum remarcă Dan Crăciun, termenii de etică şi morală, în limbaj obişnuit, îi utilizăm interşarjabil; considerăm că o persoană acţionează etic atunci când ea acţionează moral, corect; invers, descriem o persoană ca fiind rea, imorală atunci când percepem comportamentul ei ca fiind non-etic/imoral.
Totuşi, sub raport teoretic/filosofic, între acele două noţiuni se menţin unele distincţii, aşa cum rezultă sintetic din tabelul următor:

Tabelul 5.1. Distincţia teoretică între etică şi morală

ETICA MORALA
DEFINIŢIE Reflecţie ce ghidează acţiunea individului Normă impusă prin drept
Ø1 Fundament: libertatea judecăţii şi acţiunii Ø2 Fundament: cod social
Ø3 Distincţia dintre bine şi rău, acţiune ce derivă în raport de ceea ce considerăm ca fiind bine Ø4 Distincţia dintre bine şi rău şi acţiunea ce derivă în raport cu ceea ce este conform
Ø5 Dă sens lucrurilor prin alegerea făcută (valori la care ne raportăm) Ø6 Sens impus
Adaptat după: D. Crăciun, V. Morar, V. Macoviciuc – Etica afacerilor, Editura Paideia, Bucureşti, 2005, pag.9. Copyright © All rights reserved.

În mod obişnuit, în retorica zilnică acceptăm diverse observaţii/critici din partea celorlalţi, mai puţin însă atunci când este vorba despre comportamentul etic în relaţie cu ceilalţi; nu putem tolera, spune Andrei Pleşu, „să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic”.
După cum vom vedea ulterior, distincţia între etică şi morală nu este una pur speculativă, întrucât este în interesul public în sensul cel mai larg să se impună anumite norme de comportament etic în viaţa economică (astfel de norme se impun prin lege în măsura în care există un interes comun confirmat de normele morale acceptate).
Controversa „etic sau non-etic” nu se rezumă la „lumea afacerilor”, ea cere o întindere cu mult mai amplă în plan social, la nivel de grupuri sociale mari/naţiuni, cât şi în viaţa de zi cu zi a individului. Într-adevăr, fiecare dintre noi ne regăsim şi/sau acţionăm în diverse ipostaze, respectiv ca salariat, ca lider al unui grup informal, ca membru al unui grup cultural/sportiv; este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, de separat complet comportamentul etic al unui grup de persoane (organizaţia de afaceri sau alt tip de organizaţie ce se manifestă ca o entitate), faţă de comportamentul etic şi/sau non-etic la care recurge fiecare membru din acel grup social. Deocamdată, apreciem că este util să facem o serie de clarificări cu privire la conceptul de etică în afaceri (inclusiv raporturile dintre acest concept şi politică, religie, lege etc.), întinderea acestuia şi conexiunea cu anumite valori culturale, după cum urmează:
În sfera politicului, lupta dintre partidele aparţinătoare unui stat de drept (democratic, deci) nu ar trebui să ignore complet comportamentul etic, respectiv un minim de reguli după care să se orienteze competiţia politică, chiar dacă clasicii ştiinţelor politice au argumentat că „politica rămâne imorală“. În sensul invocat de Machiavelli, decizia politică poate să facă abstracţie de o anume chestiune etică numai atunci când, prin natura efectului ei, serveşte binelui comun, deci are o utilitate publică. Deciziile macroeconomice sunt, prin definiţie, decizii politice şi trebuie fundamentate prin prisma interesului comun, interes ce se prezumă a fi guvernat de norme morale; este adevărat însă că în anumite situaţii nu putem defini cu certitudine care anume este interesul comun, întrucât două sau mai multe grupuri sociale se află în opoziţie.
În orice tip de profesie (medicină, juridic, ştiinţele exacte etc.), demersul etic rămâne un vector la care individul ar trebui să se raporteze permanent, în caz contrar fiind predictibile dileme/ coşmaruri de mari proporţii; măsura în care o persoană abdică sau nu de la restricţiile etice în profesia pe care o practică se raportează mai întâi la legislaţia în materie; în ultimă instanţă însă conştiinţa fiecăruia rămâne judecătorul suprem cu privire la comportamentul etic.
Demersul etic nu este subordonat religiei, chiar dacă orice religie enunţă/susţine standarde etice înalte; sub raport istoric, uneori în numele religiei s-au comis orori şi crime de neimaginat astăzi. Inclusiv în societatea contemporană, religia continuă să joace un rol fundamental în diverse culturi; normele morale promovate de religie trebuie acceptate şi în afaceri ca un prim „cod etic”. Etica rămâne valabilă atât pentru atei cât şi pentru persoanele religioase, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi cu referire la afaceri; se remarcă o percepţie diferită a eticii în lumea Occidentală, preponderent creştină, şi în lumea Orientului, în care coexistă diverse curente religioase.
Asocierea etic şi afectiv are arareori o susţinere de fond în diverse contexte; mai mult, sentimentele şi raţiunea se exclud frecvent, deci anumite stări afective ne „conduc “ la abateri de la normele etice. Aşadar, este greu să acceptăm un comportament non-etic şi/sau la limita eticii, atunci când o persoană invocă argumente de ordin afectiv ce au determinat-o să acţioneze într-o anumită manieră.
Distincţia între etic şi legal, distincţie argumentată strălucit de Dan Crăciun şi ceilalţi doi autori ai volumului „Etica afacerilor “, rămâne o chestiune de fond şi, îndeosebi, ea se reflectă profund în practica afacerilor din societatea contemporană. De pildă, sclavia din SUA înainte de Războiul Nord - Sud era consacrată prin lege, apartheid-ul din Africa de Sud este şi azi impus prin forţa legii, discriminarea femeilor în ţările radical islamice este consfinţită prin lege, sistemul social rasist în Germania lui Hitler era perfect legiferat; este greu însă de conexat aceste exemple, pentru individul educat, ca fiind ipoteze ale unui comportament etic, ca reflectând stări etice. Inclusiv astăzi, întâlnim situaţii în care corporaţii de renume mondial declară public că au procedat perfect legal într-o ţară sau alta din Lumea a treia, ţări în care au recurs la practici discutabile de salarizare şi/sau angajare a copiilor în fabrici. Chiar dacă au procedat legal în astfel de situaţii, acele MNC-uri au procedat oare şi etic?
Într-o definiţie simplă, etica constituie o teorie filosofică despre morala individului, despre ceea ce trebuie sau nu să facă individul muritor pentru a tinde către adevărul absolut, către autorealizarea sa deplină; ce anume înseamnă însă morală nu este pe deplin convenit de filosofi pe parcurs de trei milenii; cel mai frecvent se emit norme morale de tipul : „Să nu furi! “, „Să nu ucizi! “ etc.
Probabil că, într-o anumită măsură, distincţia între moral şi non-moral poartă şi o „amprentă“ specifică fiecăruia dintre noi, după personalitatea şi structura interioară a fiecăruia, după „matricea culturală “ de care aparţine fiecare individ; analiştii în management au remarcat diferenţe semnificative între conceptul de morală din Occident faţă de cel de morală din Japonia. Aşadar, am invocat anterior sintagma de morală şi norme morale (înţelegând o sumă de reguli impuse de societate prin confirmarea lor în timp); în plus, fiecare dintre noi conştientizăm că suntem în bună măsură „prizonieri” ai anumitor valori şi/sau al unui sistem de valori la care ne raportăm în viaţa zilnică. De unde provine şi cum se structurează acest sistem de valori? Se regăsesc sau nu aceleaşi valori şi în cadrul organizaţional?
Analiştii în etica afacerilor disting pe larg între:
Normele morale, abordate ca o „sumă“ de reguli de conduită în plan social, reguli asumate de individ în mod conştient; unele „norme morale “ se consacră de autoritatea normativă ca fiind imperative sub forma unor reglementări juridice (Parlamentul, Executivul, autorităţile locale din fiecare ţară etc.); alte instituţii, precum Biserica consacră „porunci religioase” ce vin să completeze „modelele de acţiune” la care se raportează individul în profesia sa şi în viaţa de zi cu zi. Aşadar, norma morală diferă de reglementarea juridică şi/sau porunca religioasă; norma morală reflectă un act liber, cu consecinţe asupra celorlalţi, bazat pe autonomia de voinţă a individului şi impus de conştiinţa lui morală ca autoritate supremă.
Distincţia între normele morale şi reglementările juridice, spune Dan Crăciun, este de maximă importanţă pentru ceea ce numim lumea afacerilor; întradevăr, îndeosebi atunci când este vorba de negocieri, tratative comerciale, modificarea unor contracte, ipoteza unor litigii comerciale etc. cei profund implicaţi în practica afacerilor invocă ideea că „tot ceea ce legea nu interzice în mod expres, înseamnă că admite”.
Valorile morale, abordate ca elemente ce compun „conştiinţa colectivă” a unor grupuri sociale mari, în sensul cel mai larg al umanităţii, se referă la efectele/consecinţele actelor noastre asupra celorlalţi sau asupra propriei noastre persoane; prin valori morale se optează între bine şi rău sub forma unor tipare sociale de raportare confirmate în istoria umanităţii, ele exprimând apropierea explicită către bine. Astfel de valori se iniţiază odată cu Eul conştient, însă au un caracter supraindividual, în sensul că se validează ca valori morale numai preferinţele individuale ce întrunesc acordul social. Altfel spus, valorile morale desemnează tipuri de raportare socială (nu individuală), preferenţială şi raţională, faţă de contextul concret în care trăim cu toţii; ele sugerează o orientare spre coeziune şi ordine şi/sau spre un tip ideal de societate.
„Legea morală nu e o lege de care să asculţi, spune Pleşu, ci una cu care comunici, care ştie să te asculte”; ajungem, din nou, la acceptarea conştientă/deliberată a unor norme morale. Îndeosebi în ceea ce priveşte lumea afacerilor decidenţii de la nivel de top management se confruntă zilnic cu situaţii non- tipice, cu situaţii în care este suficient ca 1% din formularea unei decizii să contravină normelor morale pentru ca, pe cale de consecinţă, însăşi decizia în sine să fie pusă sub semnul întrebării. Există împrejurări în care „nici verticalitatea virtuţii, nici înălţimea inteligenţei nu sunt suficiente pentru a traversa corect un impas existenţial”; este nevoie în plus de ceea ce Pleşu consideră a fi talent moral.

5.2. Definiţii şi „actori “ implicaţi

5.2.1. Definiţii propuse
Etica afacerilor, ca domeniu distinct de studiu, se localizează preponderent între economie/management şi filosofie; definirea acestui concept ţine seama obligatoriu de ceea ce sugerează/propun filosofii cu privire la noţiunea de etică, însă indirect se raportează la sociologie, psihologie etc. Explicitarea acestui domeniu de studiu trebuie să ţină seama atât de norme/reguli recomandate pentru CEO şi echipa sa, cât şi de comportamentul şi viziunea diverselor grupuri de interes faţă de evoluţia firmei; la momentul actual în lume există peste 200 de Research Centers for Business Ethics, cel mai adesea fiind organizate ca organizaţii non-profit de tip ONG, organizaţii ce studiază problematica eticii şi responsabilităţii sociale a companiilor. Cum se explică această stare de fapt? Este de remarcat faptul că începând din anii '80 şi până în prezent, atât la nivel global cât şi cu referire la raporturile dintre companii, se înregistrează un trend ascendent pentru interesul manifestat faţă de etică şi/sau morală. Din perspectivă globală, finalizarea Războiului Rece şi atenuarea disputelor de natură ideologică dintre ţări a fost însoţită de o revitalizare a interesului manifestat de individ pentru religie. Am discutat anterior despre relaţia dintre etică şi religie, motiv pentru care nu vom dezvolta această idee; însă raportarea la religie, explicit sau nu, este asociată aproape automat cu ceea ce numim conştiinţa individului. Din acest punct de vedere, filosofii discută despre conştiinţa morală, deşi tot ei arată că este dificil să definim însăşi termenul de „conştiinţă”. Oricum am aborda lucrurile ajungem din nou la relaţia dintre membrii unui grup social, la modelele de comportament promovate de aceştia; în această „zonă” vom identifica şi/sau vom putea înţelege esenţa conceptului de etică în afaceri. „Realitatea contemporană demonstrează că, într-adevăr, gândirea morală, spune Sorin Maxim, nu este numai inima filosofiei ci şi centrul în jurul căruia” gravitează şi/sau se localizează toate dezvoltările teoretice din politică, ştiinţă, religie, cultură şi economie; aşadar, inclusiv dezvoltările teoretice şi/sau aplicaţiile potenţiale ale eticii în lumea afacerilor vor rămâne să graviteze în jurul conceptului de „gândire morală”. În contextul global de astăzi, în care, pe de o parte, corporaţiile tind a se suprapune deciziei politice, deci tind a influenţa decizia guvernelor, iar pe de altă parte, componenta morală a statului capitalist devine discutabilă, aşa cum argumentează Fukuyama, necesitatea demersului etic devine cu atât mai evidentă.Într-o lume în care organizaţiile ajung să însemne din ce în ce mai mult, atât ca prosperitate creată, cât şi ca decizie impusă, devine absolut necesar a impune reguli minime de comportament etic pentru organizaţiile de afaceri.
În încercarea de a defini etica în afaceri vom invoca câteva opinii consacrate:
Dan Crăciun spune că etica afacerilor este domeniul ce vizează a clarifica probleme de natură morală întâlnite în mod curent în activitatea companiilor dintr-o economie competitivă.
M. Velasquez spune că etica afacerilor este studiul privind modul în care standardele morale se aplică persoanelor implicate/interesate în organizaţiile de afaceri.
Shaw şi Barry spun că etica afacerilor este un studiu ce ţine de etica aplicată asupra ceea ce este corect/incorect sau bine/rău în lumea afacerilor.
Aşadar, înţelegem că este vorba de un domeniu al eticii aplicate - alături de medicină, chimie sau fizică – domeniu ce-şi propune să ofere norme/reguli ce trebuie să guverneze comportamentul „actorilor“ din afaceri, plecându-se de la realităţile din economia contemporană. Astfel de norme/reguli sunt necesare întrucât, cel mai adesea, organizaţiile au scopuri non-clare; prima sursă de ambiguitate organizaţională este dată de faptul că scopurile organizaţiilor sunt adeseori neclare, contradictorii şi slab conturate, argumentează Fukuyama.
În optica noastră vom defini etica afacerilor ca un domeniu de analiză asupra a ceea ce este corect/incorect în comportamentul celor interesaţi în succesul organizaţilor de afaceri.
Atunci când discută despre excelenţă în afaceri, Tom Peters creionează mai multe caracteristici şi cu privire la etică în afaceri; abordate cumulat toate aceste caracteristici dau conţinutul, adică fondul a ceea ce numim etica în afaceri; sintetic, caracteristicile propuse de acest analist pentru conceptul de etică în afaceri se prezintă după cum urmează:
Standardele etice ridicate – în domeniul afacerilor sau în alte domenii – se referă, în esenţă, la tratarea cu decenţă a persoanelor (ceea ce înseamnă respect pentru intimitatea, demnitatea şi opiniile altor persoane, alţi salariaţi etc.).
Etica vizează activitatea individului în viaţa de zi cu zi, respectiv în tot ceea ce face el, atunci când lucrează şi/sau intră în raporturi cu alte persoane.
Oamenii, inclusiv „sfinţii”, sunt egocentrici şi egoişti; noi suntem concepuţi „greşit” în parte încă de la începutul umanităţii; prim urmare, este nevoie de un cadru etic în limita căruia să acţionăm în structura unor grupuri sociale.
Corporaţia este creată şi există pentru a servi oamenii, atât din interiorul organizaţiei, cât şi din afara ei; prin însăşi natura ei, orice organizaţie va impune reguli cu privire la comportamentul manifestat de salariaţi, reguli ce induc o anume stare de umilinţă şi de „lipsă de putere”.
Se afirmă/consideră că toţi oamenii se nasc egali unii faţă de ceilalţi, însă cu siguranţă unii au mai multă putere faţă de alţii în orice tip de societate; chestiunea etică centrală în orice structură organizată (grup de salariaţi/oameni) este de a proteja şi sprijini salariatul/individul lipsit de putere, îndeosebi executantul şi clientul.
Sunt puţini aceia ce au şansa să lucreze într-o organizaţie ce aplică un standard etic superior (şi este şi profitabilă în acelaşi timp), majoritatea petrecându-ne viaţa activă în organizaţiile ce mai mult declară decât aplică un comportament etic.
Inducerea unui comportament etic derivă mai degrabă din mesajul unor mari romane/nuvele şi nu din cărţile de management; citiţi mai degrabă Dostoevsky sau Forster în loc de Drucker sau Peters.

5.2.2. Teoria stakeholder-ilor
Aşa cum am amintit în capitolele anterioare, există mai multe persoane fizice/juridice interesate de succesul unei organizaţii de afaceri; anterior, am folosit sintagma de „grupuri de interese “, înţelegând diverse entităţi exterioare şi/sau interioare companiei şi care, prin „zeci de fire nevăzute”, sunt legate de evoluţia şi succesul organizaţiei de afaceri. Teoria modernă în management a desemnat acelaşi grup de interese prin sintagma stakeholders; aceeaşi teorie include în această categorie următorii „actori”:
Acţionarii sau proprietarii companiei ce sunt direct şi substanţial interesaţi de managementul aplicat şi eficienţa obţinută; funcţie de profitabilitatea anuală, acţionarii încasează dividende, ceea ce induce un interes major şi direct faţă de destinele companiei; în cazul firmelor tip IMM-uri, deoarece în mod obişnuit nu sunt societăţi pe acţiuni, discutăm de proprietari.
Salariaţii, adică angajaţii companiei şi care, funcţie de evoluţia firmei de afaceri, obţin sau nu venituri constante, sporuri şi alte stimulente, deci sunt direct şi major interesaţi de prosperitatea companiei; percepem imediat că pot surveni şi interese divergente între unele categorii de stakeholders (de pildă, dacă se vor plăti salarii mari, teoretic dividendele vor fi mai mici).
Investitorii sunt cei care-şi riscă fondurile proprii pentru a iniţia o afacere, parte din ei devenind apoi acţionari/proprietari; cel mai adesea investitorii vizează să îşi maximizeze veniturile pe termen cât mai scurt; parte dintre ei sunt preocupaţi şi de anumite investiţii speculative , cu toate consecinţele ce derivă de aici.
Managerii sunt un grup distinct de interes faţă de companie întrucât ei conduc/administrează curent afacerea (s-a impus noţiunea de managerii profesionişti); în această categorie localizăm şi ceea ce am numit CEO (Chief Executive Officer) şi echipa sa de management, remarcă deosebit de importantă, întrucât modelul de comportament etic sau non-etic impus de CEO se va propaga ulterior până la baza piramidei organizaţionale.
Furnizorii sunt cei ce asigură input-ul necesar companiei şi sunt într-o relaţie directă cu firma; relaţiile dintre firmă şi furnizori sunt în mod obişnuit de tip contractual, însă în decursul timpului se instituie un veritabil web ce defineşte raporturile zilnice dintre cele două entităţi.
CLIENŢII sunt şi rămân grupul cel mai important la care se raportează firma; în lipsa unui client nu există o afacere, argumentează strălucit Drucker; teoria modernă în marketing argumentează că orice companie de succes se bazează pe un grup de clienţi fideli.
Guvernul şi administraţia statului (Garda Financiară etc.) rămân într-o relaţie permanentă, dar indirectă cu firma.
Grupurile politice: includ diverse persoane implicate politic şi care iniţiază acţiuni de lobby în favoarea unor decizii economice şi/sau sociale la nivel central sau local.
Comunitatea locală/naţională: este indirect interesată de evoluţia firmei, de stabilitatea ei, de implicarea în acţiuni sociale etc.
Alte grupuri de interes vor include, după caz, instituţii sau persoane ce intră în diverse raporturi cu firma (bănci, transportatori, sindicate, patronate etc.).
Teoria modernă în management discută de teoria stakeholders în raport cu evoluţia firmei în afaceri, inclusiv cu raportarea la comportamentul ei etic; evident că din cele zece grupuri de interes enumerate mai sus există diferenţe de fond cu privire la gradul de interes pe care îl are fiecare grup faţă de destinul firmei. Simplificat putem considera că avem următoarea grupare şi/sau poziţionare a stakeholder-ilor faţă de firmă:
Grupuri primare de interes: investitorii, acţionarii, clienţii, salariaţii, managerii, furnizorii;
Grupuri secundare de interes: guvern, grupuri politice, comunitatea locală, alte grupuri.
Într-o reprezentare grafică teoria stakeholder-ilor poate fi reprezentată ca în figura nr. 5.1.

Figura nr. 5.1. Firma şi grupurile de interese



















Sursa: Adaptat după Dan Crăciun ş.a. – Etica afacerilor, Editura Paideia, Bucureşti, 2005, pag.372; C. Cooper (editor) - The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. II, Business Ethics , edited by P.H. Werhane şi R.E. Freeman, Blackwell Publishing, USA, 2005. Copyright © All rights reserved.
Teoreticienii în etica afacerilor discută de un model de dezvoltare morală ce include 6 trepte în evoluţia nivelului de moralitate, respectiv de la minimal la maximal; este vorba de nivelul de moralitate al fiecăruia dintre noi, în calitate de simplă persoană, însă şi de nivelul de moralitate al unei organizaţii de afaceri. Acest model de dezvoltare morală poate fi raportat la evoluţia unei companii/organizaţii, poate fi pus în contextul afacerilor; în acest context discutăm de etică în afaceri, ca o „secvenţă” a culturii organizaţionale a oricărei companii; din această perspectivă, cele şase trepte ale modelului sunt:
prima treaptă: ca debut al raţionamentului moral, este redată de sintagma „forţa reprezintă temeiul dreptăţii“; în fapt, se manifestă o lipsă totală de conştientizare morală şi funcţionează aşa - numita „lege a junglei “;
a doua treaptă: este redată de expresia „totul este admis “ pentru a avea succes în afaceri, pentru a obţine profituri cât mai mari, sub rezerva de a nu fi descoperite practicile ilegale; se aplică principiul „nu mă întreba de primul milion, deoarece pentru restul am acoperire legală “;
a treia treaptă: are drept corespondent principiul „maximizează profiturile pe termen scurt “; este momentul la care se începe a ţine seama de practicile acceptabile din punct de vedere legal şi social;
a patra treaptă: are drept corespondent principiul „maximizează profiturile pe termen lung “; este stadiul la care se începe a evita încheierea de contracte cu organizaţii controversate ca imagine, cu furnizori/clienţi compromişi etc.; compania elaborează codurile etice şi impune training salariaţilor pe probleme morale;
a cincea treaptă: este caracterizată de conceptul stakeholders, aşa cum l-am invocat anterior; în acest stadiu firma îşi face publică misiunea şi raporturile cu alte grupuri de interes; evaluarea managementului aplicat include şi indicatori de comportament social al companiei;
a şasea treaptă : este caracterizată pe deplin de conceptul corporaţie cetăţenească sau corporaţie din „al patrulea val “, după cum remarcă Maynard şi Mehrtens; această corporaţie devine un exemplu pentru celelalte instituţii, un susţinător al economiei bazate pe cunoştinţe, o comunitate a bunăstării, un pionier în tehnologiile adecvate etc.

5.3. „Comercial “ şi etic?

Încă din Antichitate, de pe vremea lui Aristotel, activitatea economică cu o componentă de „business/afacere “, cu un anume conţinut „comercial “, de obţinere a unui profit – ca o consecinţă a implicării în afaceri, a asumării unor riscuri şi nu ca un rezultat al unei activităţi „concrete/productive “ – au avut asociat un sens uşor peiorativ, uşor nedemn de persoanele educate/elevate, respectiv un sens uşor imoral. Totuşi, realităţile lumii contemporane atestă indiscutabil că profesia de comerciant şi/sau de om de afaceri poate fi pe deplin onorabilă, se poate exercita fără a încălca normele etice ce guvernează raporturile sociale. Se poate afirma că această schimbare treptată de percepţie s-a accentuat în comportamentul social al indivizilor îndeosebi după 1900 şi până în prezent; începând cu Adam Smith şi Schumpeter, teoria economică a dezbătut pe larg relaţia dintre profitul obţinut de antreprenor şi implicarea sa socială/etică, fără însă a răspunde la întrebarea: „Cât de mare poate fi profitul unei companii? “. Aşadar, obţinerea de profit nu poate fi separată de latura „comercială “ a unei afaceri, însă mărimea profitului, în relaţie directă sau nu respectarea unor anumite standarde etice, rămâne a fi analizat ca un subiect distinct; astăzi este deja puternic ancorată ideea în mentalul colectiv că exercitarea oricărei profesii – deci şi cea de om de afaceri sau comerciant, manager profesionist, preşedinte/CEO etc . – se subordonează unor standarde /norme etice.
„Calitatea de om, spune Dan Crăciun, este întotdeauna un risc pe cont propriu “...un mod de a-ţi asuma acest atribut. În măsura în care orice organizaţie de afaceri există şi se manifestă în competiţia globală numai prin intermediul oamenilor, deducem că atitudinea etică sau non-etică în afaceri a tuturor „actorilor “ rezultă ca o sumă a diverselor comportamente individuale ale membrilor ce compun o firmă; în timp, după un număr de ani de existenţă, fiecare „actor “ economic va tinde să manifeste un comportament specific, care reflectă în diverse grade standardele etice. Accentuăm ideea că modelul comportamental impus de CEO şi echipa din vârful piramidei vor rămâne esenţiale pentru manifestarea etică sau mai puţin etică a organizaţiei pe piaţă. „Omul autentic, spune Jonas Hans, există din totdeauna, cu suişurile şi coborâşurile sale “, cu măreţia şi nimicnicia sa, cu şansa şi frământările sale, cu justificarea şi vinovăţia sa. Prin urmare, chiar atunci când este „impus “ prin diverse norme juridice, Coduri de Etică sau regulamente, comportamentul etic sau non-etic al unui „actor “ economic rămâne esenţialmente condiţionat de valorile/normele pe care şi le asumă managerii/salariaţii acelei organizaţii de afaceri.
Orice companie/firmă are personalitate juridică, un sediu central, funcţionează ca entitate independentă faţă de cei care au iniţiat investiţia, iar la finele fiecărui exerciţiu financiar existenţa ei rămâne dependentă de profitul obţinut (caracterul lucrativ al acestei entităţi); calitatea de persoană juridică implică automat drepturi şi responsabilităţi, însă nu este foarte clar în ce măsură putem discuta şi despre „responsabilităţi “ morale asociate unei companii. A discuta pe fond despre responsabilităţile sociale ale unei companii înseamnă, în ultimă instanţă, a reveni la chestiunea dimensiunii profitului pe care îl obţine acea organizaţie; în mod obişnuit o rată a profitului de 30-40% este echivalentă pentru o afacere de succes; dincolo de această dimensiune orientativă se pot formula aproape un număr nelimitat de speculaţii. Punctul de vedere predominant în teoria economică este acela că orice corporaţie are şi responsabilităţi sociale însă nu putem spune cât de mare este amploarea acestor responsabilităţi şi cum se cuantifică ele; cel mai adesea, implicarea socială a firmelor se măsoară în sumele cheltuite pe destinaţii sociale/filantropice (însă acest indicator este adesea înşelător); sunt invocate două tipuri de argumente:
a. argumente de ordin economic, în sensul că asumarea de responsabilităţi sociale de către companie va influenţa pozitiv output-ul şi profitul obţinut:
dacă sunt percepute în mentalul colectiv ca fiind socialmente responsabile, companiile vor beneficia de o clientelă mai largă, mulţumită etc.;
angajaţii vor fi atraşi să lucreze, să obţină performanţă în firmele pe care le percep ca fiind socialmente responsabile;
b. argumente de ordin moral şi social, întrucât orice „actor “ economic, pentru a funcţiona şi obţine succes, dă naştere la multiple probleme/implicaţii sociale, deşi acest aspect este mai puţin vizibil şi cuantificabil.
Formularea unei prime concluzii arată că orice firmă este responsabilă social şi că este în însăşi interesul ei să aplice un astfel de comportament; aparent paradoxal însă implicarea socială nu exclude, ci poate conduce la o creştere a profitabilităţii firmei.
Aşadar, orice corporaţie este socialmente responsabilă, responsabilităţile ei fiind economice, legale, etice şi filantropice aşa cum sugerăm în figura următoare:

Figura nr. 5.2. – Modelul responsabilităţii sociale corporatiste













Sursa: Dan Crăciun ş.a. – Etica afacerilor, Editura Paideia, Bucureşti, 2005, pag. 305.
Copyright © All rights reserved.

Conform unor opinii mai recente, există trei stagii distincte în convergenţa dintre sectorul corporatist şi societatea civilă; în prealabil parcurgerii celor trei stagii remarcăm că firmele şi ONG-urile adoptă atitudini diferite, fiecare, faţă de liberalizare şi globalizare; cele trei stagii invocate sunt următoarele:
companiile şi ONG-urile realizează că ele trebuie să coexiste împreună;
companiile şi ONG-urile încearcă să înveţe unele de la altele şi să lucreze împreună;
companiile şi ONG-urile intră treptat în relaţii de „afaceri” împreună (pentru a cocreation astfel de relaţii).
Înainte de a fi om de afaceri, capitalistul este un om ca oricare altul, cu limitele şi aspiraţiile sale morale, remarcă pertinent acelaşi D. Crăciun; în măsura în care acel capitalist realizează că este în interesul său să conştientizeze că firma are şi responsabilităţi sociale, în aceeaşi măsură el însuşi va avea de câştigat, atât ca om de afaceri, cât şi ca membru al societăţii.
Ca un răspuns la întrebarea sugerată de acest paragraf, vom concluziona că o afacere poate fi „comercială”, poate fi condiţionată de obţinerea de profit şi totuşi să nu se îndepărteze de la minime reguli etice; cele două noţiuni, etic şi comercial, sunt doar în aparenţă în antiteză.
Este dificil de spus cum vor evolua în viitor relaţiile dintre stat şi corporaţii şi în ce măsură anume, organizaţiile de afaceri vor ţine seama sau nu de ceea ce recomandă lucrările de etică în afaceri; oricum, economia ecologică şi relaţia cu mediul înconjurător vor induce noi constrângeri pentru un comportament etic în afaceri. În prezent, spune Korten, corporaţiile au o viaţă nelimitată, se pot mişca peste tot pe Glob, pot controla mijloacele de informare în masă, pot recurge la zeci de avocaţi pentru a-şi susţine interesele; ele acumulează proprietăţi şi resurse financiare uriaşe şi pot da în judecată orice cetăţean privat sau ONG ce formulează întrebări incomode; şi totuşi corporaţiile nu sunt oameni, ele nu au conştiinţă.

5.4. Etica în codurile/reglementările companiilor

5.4.1.Etica în afacerile anilor '80
În ultimii ani, îndeosebi după 1980 şi până în prezent, la nivelul marilor corporaţii occidentale, se discută cu insistenţă despre necesitatea ca managerii să adopte o conduită etică în administrarea afacerilor; deşi mai puţin vizibil, ideea unui comportament etic în afaceri a fost acceptată/preluată şi de sectorul de IMM-uri. Aceasta înseamnă că materializarea sarcinilor ce revin managerilor, oricum ar fi ele clasificate, diverse strategii aplicate, diverse obiective propuse, nu pot avea loc în orice condiţii şi/sau fără respectarea unor valori recunoscute de societate; înseamnă că obţinerea de profit şi creşterea economică de către firme nu poate avea loc pe seama manevrelor oneroase, incorecte şi care produc prejudicii actuale sau viitoare unor grupuri de interes (proprietari, salariaţi, clienţi, furnizori, comunitate etc.). Spre exemplu, “agresivitatea “ unor organizaţii de afaceri faţă de mediul înconjurător, poluarea conştientă a acestuia, nu pot fi justificate şi acceptate indiferent de profitul obţinut sau poziţia unor firme pe ansamblul sistemului economic naţional. Există situaţii în care mari MNC-uri, inclusiv în ţările Occidentale, deţin o veritabilă poziţie de dictator ca forţă economică şi sunt în măsură să îşi susţină interesele şi să influenţeze deciziile politice majore. În general spus, conduita managerilor în afaceri, ca parte componentă a stilurilor de management, ar trebui să nu abdice de la respectarea unor anumite “reguli de joc “; prin extensie, remarca invocată este perfect valabilă şi pentru toate grupurile de interes faţă de firmă, conform teoriei stakeholders amintită. Aşadar, două aspecte merită a fi subliniate în mod explicit, anume:
a. Începând cu anii ¢80 şi până în prezent, întreaga problematică a comportamentului etic în afaceri s-a amplificat foarte mult sub presiunea unor reglementări internaţionale, reglementări europene, legi şi reglementări naţionale, dar şi sub presiunea exercitată de opinia publică, mass-media şi alte surse similare de constrângere a decidenţilor economici. Prin urmare, ultimele două decenii au consacrat ideea că şi marile corporaţii trebuie să se supună unor reguli minime de comportament etic; ideea invocată se sugerează grafic astfel:


















b. Nu dispunem de studii efectuate care să confirme/infirme acest aspect, însă percepem că marea majoritate a comportamentului etic/non-etic în afaceri al unei corporaţii este determinat sau indus de conduita pe care o impune CEO şi echipa sa de management pentru toate structurile din organizaţia condusă. Vom considera, empiric, că 80% din comportamentul firmei în afaceri este indus de „modelul “ aplicat de CEO şi echipa sa; percepem că diferenţa de 20% din acelaşi comportament se constituie treptat sub influenţa diverselor grupuri de interes la care se raportează compania (acţionari, investitori, clienţi, salariaţi, furnizori, guvern, grupuri politice, comunitatea locală etc.); ideea invocată se sugerează grafic astfel:










5.4.2. Sursele comportamentului etic
Etica în afaceri, deci comportamentul etic al managerilor ce determină ponderea (80%, empiric) comportamentului firmei pe piaţă şi în societate, derivă din mai multe surse şi/sau este rezultatul diverselor contexte prin care trece firma:
caracteristicile personale, educaţia şi pregătirea managerilor;
reglementările internaţionale/europene;
legi naţionale şi alte acte normative impuse în materie de afaceri;
cutume formate de-a lungul timpului şi care tind a deveni “reflexe condiţionate “ ale comportamentului unei comunităţi de afaceri;
perioada pe care o parcurge firma în evoluţia propriului ciclu al afacerilor;
coduri de etică, regulamente de organizare a firmelor etc.
Pentru firmele româneşti, până la momentul actual, putem afirma că managerii şi diverşi stakeholders nu au realizat pe deplin problema comportamentului etic în afaceri; însă obţinerea de succes pe termen lung va implica luarea în analiză şi a acestui aspect; oarecum timid, după anul 2000, pe măsură ce marile întreprinderi româneşti au fost privatizate, unele companii precum Petrom sau Sidex Galaţi au început să evoce problematica responsabilităţilor sociale şi a comportamentului etic în afaceri. După aderarea României la UE, îndeosebi în relaţia cu mediul ambiant, prin standarde şi norme impuse de instituţiile UE, problematica comportamentului etic devine deosebit de acută pentru „actorii” economici din România. Este predictibil că, în deceniile ce vor urma, pe măsură ce avansăm către un nou tip de economie, către un nou mod de obţinere a avuţiei, companiile de succes îşi vor redefini optica declarată şi aplicată după care vor să facă afaceri; modul de structurare al corporaţiilor din „Al patrulea val “, spun Maynard şi Merhtens, va fi complet diferit de cel de astăzi, restricţiile etice şi sociale fiind benevol acceptate de către decidenţi.
Într-o abordare mai analitică, vom remarca faptul că diverse surse ce induc un anumit tip de comportament etic în afacerile companiilor rămân, fiecare, caracterizate de aspecte destul de nuanţate/complexe astfel:
Caracteristicile personale, educaţia şi pregătirea managerilor îşi pun amprenta asupra a tot ceea ce se întâmplă în interiorul firmei, cât şi în relaţiile ei cu exteriorul; în fapt, aceasta rămâne sursa majoră a succesului/insuccesului obţinut de organizaţie, inclusiv a comportamentului ei moral sau imoral.
Fiecare individ este un rezultat al mediului social şi al educaţiei obţinute pe parcursul anilor, el „incluzându-se” într-un anumit tipar de personalitate, funcţie de care va reflecta un anume mod de a lucra cu ceilalţi, de a se comporta etc.; teoreticienii discută de trei stadii de dezvoltare morală a salariatului, fiecare stadiu arătând măsura în care individul acceptă sau nu influenţe externe lui (figura nr.5.3.); aceste trei stadii sunt, putem spune, o variantă simplificată a modelului de dezvoltare morală propus de Kohlberg (model la care ne-am referit anterior). Oricare ar fi modelul de dezvoltare morală al unei persoane şi/sau al unei organizaţii, este de dorit ca firma să ţină seama la angajare de caracteristicile morale ale viitorilor salariaţi, cât şi să asigure salariaţilor ei, în cadrul programelor generale de training, anumite componente pe chestiuni de etică.

Figura nr. 5.3. Stadii de dezvoltare morală












Sursa: S. Robbins, M. Coulter - Management, 8th edition, Pearson Education, New Jersey, 2005, pag. 112. Copyright © All rights reserved.


Reglementările internaţionale/europene stabilesc anumite principii generale de protecţie, după caz, a cetăţeanului, a mediului înconjurător etc.; ele produc efecte juridice în lume afacerilor, urmare a unor convenţii/tratate semnate şi ratificate de ţările membre; unele dintre astfel de principii generale se prezintă în tabelul nr. 5.2.

Tabelul nr. 5.2. Texte internaţionale/europene ce influenţează codurile etice

TEXTE INTERNAŢIONALE
§7 Cele 182 de convenţii internaţionale ale muncii
§8 Declaraţia de la Philadelphia (1944) – referitoare la întâietatea obiectivelor sociale în politica internaţională
§9 Declaraţia universală a drepturilor omului (1948)
§10 Convenţiile internaţionale legate de drepturile civile şi politice şi cele care privesc drepturile economice, sociale şi culturale(1966)
§11 Declaraţia tripartită a principiilor privitoare la întreprinderile multinaţionale şi la politică (ILO, 1977, revizuită în 2000)
§12 Liniile directoare pentru funcţionarea întreprinderilor multinaţionale (OECD, 1976)
§13 Convenţia de suprimare a tuturor formelor de discriminare a femeilor (1979)
§14 Convenţia Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului (1989)
§15 Declaraţia la nivel înalt de la Copenhaga (1995) – promovarea nevoilor sociale şi a drepturilor fundamentale

TEXTE EUROPENE
§5 Carta socială europeană (1972)
§6 Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale(1989)
§7 Protocoale pentru politica socială (1992)
§8 Tratatul de la Amsterdam (1997)
§9 Norme comunitare aplicabile întreprinderilor europene operante în PED (ţări în curs de dezvoltare)(1999)
§10 Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000)
§11 Carta verde „ Promovarea unui cadru european pentru responsabilitatea socială a întreprinderilor “(2001)

Sursa: Adaptat după Dan Crăciun ş.a. – Etica afacerilor, Editura Paideia, Bucureşti, 2005.
Copyright © All rights reserved.

Legi naţionale şi reglementări guvernamentale prin care se conturează cadrul juridic al comportamentului în afaceri al diferiţilor „actori “ (firme, administraţia publică, ONG-uri, salariaţi, sindicate, patronate etc.). Astfel de reglementări includ diverse acte normative (legi, hotărâri de guvern, ordine ale unor autorităţi etc.), practici comerciale, procedee şi uzanţe, norme de protecţie şi de fabricaţie etc. În sensul cel mai general, putem discuta de surse de autoritate formală (aşa cum sugerăm în figura nr. 5.4. ) cu influenţă directă asupra practicilor pe care la întâlnim în lumea afacerilor; includem în aceeaşi categorie codurile de etică şi alte reglementări ce se adoptă de către companii în mod unilateral, prin propria lor voinţă, acestea urmând să completeze cadrul juridic general ce impune un anumit comportament în competiţia economică.
Figura nr.5.4. Surse de autoritate formală pentru companiile din România
































Presiunea socială şi gradul de profitabilitate al firmei influenţează, în practică, indirect, comportamentul concret pe care-l manifestă firma la un moment dat; la o extremă teoretică se află concepţia lui Milton Friedman, ce spune că singura responsabilitate socială a companiei este obţinerea de profit; la cealaltă extremă teoretică se află teoria stakeholders , care distribuie responsabilitatea socială a companiei pentru toate grupurile interesate; teoria minimului de comportament etic încearcă să apropie cele două extreme enunţând că scopul firmei este de a maximiza profitul însă cu respectarea unor minime reguli de etică; aşadar avem două situaţii:
dacă profitul este acceptabil sau spre creştere, sunt resurse şi se pot acorda fonduri pentru protecţia mediului, premierea salariaţilor, bonificaţii pentru clienţi etc; într-o astfel de perioadă, este mai mică tendinţa decidenţilor de a se implica în afaceri neclare şi/sau situate la limita legalităţii şi eticii;
dacă profitul este în scădere sau firma este într-o perioadă de criză, se reduc fondurile pe diverse destinaţii şi creşte tendinţa de a angaja anumite afaceri mai puţin etice sau dubioase (îndoielnice din punct de vedere al prevederilor legale etc.).


5.4.3. Coduri de etică
Alături de alte surse ce induc un anumit comportament etic în afaceri (am amintit anterior: educaţia şi pregătirea managerilor, reglementările internaţionale/europene, legile naţionale şi presiunea socială asupra firmei), includem în aceeaşi categorie şi codurile şi/sau regulamentele de conduită ale firmelor. În sensul invocat, întâlnim în economia reală diverse reglementări adoptate unilateral de către companii, între care amintim documentele elaborate de către top management sub diverse denumiri, precum Coduri de etică, Conduri de conduită, Regulamente de organizare şi funcţionare (ROF) şi Regulamente de ordine interioară (ROI). Prin astfel de documente se definesc regulile/principiile specifice firmei, după acestea urmând a se organiza procedurile aplicate de companie în managementul zilnic. Astfel de documente se constituie ca acte juridice unilaterale ce rămân subordonate cadrului juridic general ce reglementează competiţia economică. Toate firmele de renume, din întreaga lume, au elaborate coduri de etică sau coduri de conduită; prin ele se adresează salariaţilor şi partenerilor de afaceri ca o carte de vizită prin care se creează o imagine despre modul în care firma înţelege să facă afaceri. Aşadar, oricare ar fi denumirea sub care firmele redactează astfel de documente, vom regăsi enunţate anumite proceduri aplicate instituţional în interiorul şi exteriorul companiei. Primele coduri etice au fost adoptate de companiile japoneze şi cele americane, ulterior devenind o „modă “ şi în Europa; amintim codul „Principii de acţiune “ al companiei Ciments Lafarge, elaborat în 1977; ulterior putem discuta de o instituţionalizare a eticii în corporaţii, ideea de bază fiind aceea că este în interesul companiilor să emită/aplice astfel de coduri de comportament.
Exemple de coduri etice:
a. Compania General Motors a elaborat un Cod de etică sub sintagma Winning With Integrity, în structura căruia enunţă regulile aplicate de companie în interiorul şi exteriorul ei; între diverse reguli enunţate amintim:
integritate în relaţiile zilnice cu salariaţii, tratament corect, oportunităţi egale, prevenirea conflictului de interese, accesul la informaţii etc.;
integritate pe pieţele în care firma este prezentă, raporturile cu clienţii, furnizorii, media, instituţiile publice, sindicatele etc.;
integritate în angajamentele sociale şi raporturile pe pieţele externe;
supunere faţă de prevederile legale şi integritate faţă de mediul ambiant.
b. Codul de etică al Companiei Unilever , intitulat Code of Business Principles, descrie standardele operaţionale pe care fiecare angajat al companiei trebuie să le respect; el reflectă, de asemenea, modul de abordare a responsabilităţii din partea top managementului; aceste principii se referă la angajaţi, consumatori, acţionari, comunitate etc.. Printre principiile enunţate în acest cod amintim:
conducerea operaţiunilor cu onestitate, integritate şi deschidere, cu interes faţă de angajaţi şi respectarea drepturilor omului;
derularea operaţiunilor pe principiul competiţiei corecte;
respectarea legii şi a reglementărilor existente în fiecare ţară în care activează compania;
asigurarea unui climat organizaţional în care fiecare angajat este tratat cu încredere şi respect, fiindu-i insuflată responsabilitatea pentru performanţa şi reputaţia companiei;
oferirea unei game de produse/servicii la un raport optim calitate-preţ;
stabilirea unor relaţii reciproc avantajoase cu furnizorii, clienţii şi partenerii de afaceri;
derularea unor parteneriate în probleme de mediu etc.
Odată ce a fost elaborat un cod etic, conducerea firmei distribuie acest document salariaţilor şi, eventual, unor parteneri de afaceri; periodic, documentul poate fi actualizat/îmbunătăţit şi se poate dispune un audit cu privire la impactul codului asupra performanţei companiei; există şi opinii potrivit cărora codul etic nu este un instrument minune şi că, uneori acestea sunt imprecise, idealiste, greu de aplicat etc.; totuşi, necesitatea unor coduri etice în competiţia globală este aproape unanim recunoscută.

5.5. Comportament non-etic în afacerile MNC-urilor

Dincolo de declaraţiile publice, dincolo de Codurile de Conduită şi/sau Regulamentele Interne adoptate de marile corporaţii (MNC-uri), situaţia de facto în care îşi administrează afacerile anual/zilnic şi politicile aplicate arată că frecvent cota de piaţă şi profiturile realizate sunt unicul obiectiv vizat. Dorim să remarcăm explicit faptul că anumite situaţii de comportament non-etic se regăsesc şi în viaţa zilnică a unor mici afaceri, tip small business sau IMM-uri; astfel de scandaluri sau situaţii sunt însă mai puţin mediatizate, motiv pentru care uneori opinia publică le ignoră.
Mari scandaluri mediatice şi procese de impact în opinia publică arată că MNC-urile sunt frecvent lipsite de orice dileme etice, că între declaraţii şi fapte se înregistrează un ecart considerabil, că acest ecart se reflectă extrem de acut în administrarea afacerilor (filiale, fabrici, sucursale, reprezentanţe etc.) localizate în ţările subdezvoltate şi/sau în ţările în curs de dezvoltare (inclusiv România). Nu este mai puţin adevărat faptul că mari scandaluri de corupţie, de falimente şi fraude bancare, asociate cu marile companii, sunt destul de frecvente şi în ţările Occidentale, ţări precum SUA, Germania, Franţa sau altele.
Într-o excepţională lucrare privind practicile imorale ale MNC-urilor, doi autori germani (K. Werner şi H. Weiss, 2003) dezvăluie şocante stări de fapt întâlnite în competiţia globală, pe diverse pieţe de produse/servicii:
Majoritatea ţărilor membre OECD au introdus prin legea naţională restricţii privind practicile companiilor de a mitui/corupe funcţionarii publici din ţară/străinătate, în vederea susţinerii unor proiecte/interese ale corporaţiilor. Efectul unor astfel de restricţii este însă zero ca reflectare în practica multinaţionalelor, după cum argumentează Werner şi Weiss. De pildă, în ţări precum Germania, concernele au introdus Coduri de Conduită şi diverse standarde ecologice/sociale însă continuă să cheltuiască enorm pentru lobby industrial şi comercial; reprezentanţii patronatelor din industrie sau comerţ „tună şi fulgeră” împotriva practicilor non-etice, însă în tribunalele germane nu au ajuns la nici un caz notabil de sancţionare a practicilor imorale ale companiilor. Am ajuns astăzi în situaţia în care concernele investesc sume enorme pentru a-şi cultiva imaginea şi mărcile lor în opinia publică (zeci de milioane USD anual); aceste sume constituie însă totuşi 1-2% din profiturile realizate anual, profituri ce adesea derivă din economii cu privire la condiţiile de muncă, la salariile plătite sau faţă de procese tehnologice aplicate deliberat „împotriva” mediului înconjurător.
Multe dintre MNC-urile de renume/marcă declară public că sunt împotriva muncii/exploatării copiilor, că sclavagismul este un fenomen totalmente reprobabil, că drepturile omului trebuie respectate în întreaga lume etc.. În practica curentă a unor corporaţii survin însă şi situaţii incredibile: în Coasta de Fildeş un copil de opt ani „costă “ 30 de Euro şi este exploatat prin muncă şi distrus după câţiva ani (cacao neprelucrată provine din Coasta de Fildeş, unde proprietarii folosesc sclavi pe plantaţii, arată Kevin Boles; fiecare „a treia muşcătură „ din ciocolată are gust de sclavie, spune acest analist); concernele UNOCAL şi TOTAL au utilizat sclavi la construcţia unei conducte de gaz metan în Myanmar, mic stat în care sclavia este acceptată legal. Se estimează că marile concerne folosesc peste 27 de milioane de persoane drept sclavi în fabricile/sucursalele lor din lumea a treia. Este oarecum paradoxal, însă deşi avem o Universal Declaration of Human Rights (1948), există în anul 2008 milioane de persoane afectate de sclavie; ONG-urile ce monitorizează acest aspect au identificat nu mai puţin de şase tipuri de sclavie modernă (munca neîntreruptă de 7 zile pe săptămână, munca forţată, traficul de persoane şi copii etc.) În ţările subdezvoltate, arată Werner şi Weiss, spaţiul decizional al corporaţiilor este mai mare decât al ţărilor în care ele acţionează, au o „putere” mai mare decât decidentul politic ceea ce le conferă o poziţie de „dictator “.
Păpuşile Barbie, jucăriile Pokemon sau Mickey Mouse sunt fabricate de „salariaţii “ care sunt ei înşişi încă nişte copii din ţări asiatice (China, Thailanda, Indonezia, Filipine etc.); astfel de jucării sunt fabricate cu sânge, sudoare şi lacrimi, spun Werner şi Weiss, aducând profituri de miliarde USD unor companii multinaţionale. În 1993, la Kader Toy Factory din Bangkok, unde se fabricau păpuşi pentru concernul MATTEL, au murit 87 de salariaţi într-un incendiu întrucât ferestrele aveau gratii iar uşile erau zăvorâte; ei lucrau în medie 19 ore pe zi pentru 2,5 Euro, printre ei existând şi copii de 13 ani;alţi 47 de salariaţi au fost grav răniţi, iar pedeapsa aplicată de către Guvern pentru cei ce administrau fabrica s-a rezumat la câteva luni de închisoare. Tragedia invocată cu privire la fabrica de jucării de la Kader nu a fost un caz izolat; acelaşi incident s-a repetat ulterior în ţări precum Thailanda, Indonezia sau China; pentru concernele multinaţionale, spun cei doi autori, China este un paradis , întrucât aici sindicatele sunt interzise, iar obligaţiile administratorilor sunt minime (nu este de mirare că în China se produc 1/3 din toate jucăriile din lume).
Există şi exemple/situaţii recente ce atestă sau cel puţin sugerează un comportament non-etic în cazul unor mari corporaţii europene. De pildă, scandalul recent survenit în Germania în legătură cu problemele concernului Siemens afectează major mediul german de afaceri, inclusiv imaginea ţării pe plan internaţional. Acest scandal a survenit în 2007 şi a vizat iniţial acuzaţii de corupţie doar la nivelul diviziei de telecomunicaţii a Siemens; ulterior el s-a extins sub „efectul de domino” asupra filialelor companiei din întreaga lume; actualmente sunt investigaţi peste 270 de angajaţi sau foşti angajaţi ai concernului, sub acuzaţia de corupţie şi practici oneroase aplicate în decursul a mai mult de 10 ani de zile. Este oportun de menţionat că la ora actuală Siemens are peste 435.000 salariaţi în întreaga lume, inclusiv în SUA şi Canada; urmare a scandalului survenit, circa 17.000 de angajaţi ar putea fi concediaţi în urma restructurării concernului. Conform ziarului Der Spiegel , Siemens ar fi plătit între anii 1978-1987 sume drept bacşiş în valoare de 266 milioane mărci germane pentru a elimina Franţa şi Canada în cura de obţinere a două contracte în Iran (pentru construirea de centrale nucleare); acuzaţiile ce sunt aduse în prezent o implică şi pe Angela Merkel, Cancelar al Germaniei, inclusiv serviciile de informaţii şi alte instituţii ale statului de drept.
Firme de renume precum Nike, Adidas, Reebook, Polo sau Tommy utilizează practici reprobabile în fabricile lor din Asia sau Africa realizând articole ce ulterior sunt vândute cu sigla Made in USA la „preţuri occidentale “. În 1996 revista Life a publicat fotografiile unor copii pakistanezi ce coseau sigla Nike pe mingi de fotbal, articol ce a generat un imens scandal (acei copii erau plătiţi cu 4-5- USD pe zi şi lucrau 8 sau 10 ore zilnic). Revista Stern a făcut dezvăluiri similare despre munca subumană din fabricile Nike şi Adidas (salarii derizorii, 14-16 ore de muncă pe zi, angajaţi tineri de 13-15 ani, condiţii mizerabile în halele de producţie numite sweatshops etc.); au existat situaţii în care salariaţi ai firmelor Nike sau Adidas au fost vânduţi drept sclavi, deşi ambele corporaţii au enunţate Codes of Conduct impecabile ca redactare. Aşa cum argumentează Werner şi Weiss, dacă organizaţiile internaţionale, sindicatele, asociaţiile şi diversele ONG-uri nu reacţionează nici într-un fel codurile de etică ale diverselor MNC-uri rămân simple declaraţii; în plus, este bine să realizăm că orice categorie de consumatori pentru un produs/serviciu, dacă sunt uniţi, constituie o forţă formidabilă ce poate pune restricţii oricărei firme. Alte exemple de tipul invocat: pantofii sport Nike obţinuţi la un cost de 2 USD în Indonezia sunt vânduţi ulterior cu 100-180 USD în Occident; în 1997 a survenit o mişcare de protest împotriva Nike Town din New York, rămânând celebră sintagma spusă de o fetiţă afroamericană de 13 ani : „Nike, we made you, we will break you! “.
În SUA, concerne precum Exxon, Monsanto, Boeing, Philipp Morris sau Enron, Worldcom sprijină campaniile electorale ale principalelor două partide politice cu milioane USD/anual, aşteptând în schimb o politică favorabilă MNC –urilor, solicitând un climat care să le favorizeze politicile comerciale curente, solicitând ajutor public pentru expansiune în străinătate etc. (fondul de investiţii Enron a cheltuit în anul 2000 pentru campania lui G. Bush 1,9 milioane USD, a acordat sprijin în alte campanii electorale; ulterior, în 2002 Enron a ajuns la faliment, urmare a unor practici incorecte în evidenţa contabilă, a faptului că unii dintre managerii executivi au constituit parteneriate la limita legii şi pe seama unor activităţi specifice acestui fond de investiţii; situaţia a fost oarecum similară pentru fondul de investiţii Worldcom). Puterea şi influenţa acestor corporaţii se extinde permanent în competiţia globală, iar orice declaraţie sau coduri de conduită rămân doar simple documente.

5.6. Etica în cazul I.M.M.-urilor

Atenţia opiniei publice, a mass-media, dar şi a teoreticienilor în management se concentrează frecvent către organizarea/administrarea marilor companii, fie că discutăm de comportament etic, fie abordăm alte concepte (gândirea strategică, motivarea, controlul etc.). Inclusiv atunci când abordăm distinct conceptul de etică în afaceri percepţia noastră asociază acest subiect cu viaţa marilor corporaţii.Totuşi, chiar în cazul unei mici afaceri de tip fast-food sau consultanţă financiară, problematica comportamentului etic îşi menţine actualitatea; inclusiv astfel de firme ar trebui să dispună de Coduri Etice prin care să postuleze precis regulile pe care le respectă în managementul zilnic. Ca şi în cazul corporaţiilor, fluxul autorităţii formale se reflectă explicit în activităţile socio-economice, respectiv în spaţiul de localizare ale oricărei mici afaceri (small business); proprietarii şi/sau decidenţii din structura acestor entităţi economice ar trebui să-şi conceapă/proiecteze diverse strategii de consolidare a afacerii cu respectarea normelor etice.
Mai mult, şi în cazul I.M.M.-urilor fiecare „actor “ economic se raportează şi/sau este ţinut a fi responsabil faţă de anumite grupuri de interese, incluzând: investitorii, proprietarii, salariaţii, decidenţii, furnizorii, clienţii/consumatorii, guvernul şi administraţia statului, grupurile politice, comunitatea locală/naţională şi alte grupuri de interese; putem invoca şi în acest caz teoria stakeholder-ilor, cu precizarea că survin unele diferenţe de nuanţă. Aşadar, orice firmă de tip IMM îşi va avea propriul său grup de interes sau de stakeholders, după cum sugerăm în figura nr. 5.5.

Figura nr.5.5. Grupuri de interese pentru I.M.M.-uri















Vom mai remarca ideea că şi în cazul IMM-urilor decidenţii trebuie să ţină seama, mai întâi, de ansamblul cadrului juridic ce reglementează lumea afacerilor (invocat anterior în figura nr. 5.6.); ulterior, funcţie de strategiile propuse, aceiaşi decidenţi nu trebuie să abdice de la respectarea unui minimum de comportament etic în managementul zilnic şi în relaţiile cu alte entităţi.
Dintr-un alt punct de vedere, vom invoca forţa formidabilă de care dispun consumatorii din întreaga lume dacă ar acţiona unitar faţă de diverse fenomene şi/sau semnale întâlnite în economia globală. De pildă, oamenii de ştiinţă au avertizat încă în urmă cu 2-3 decenii asupra fenomenului de încălzire globală, fenomen generat în primul rând de activităţile industriale, indiferent dacă la originea acestora se află MNC-uri şi/sau IMM-uri. În măsura în care nu reacţionăm la momentul potrivit în aceeaşi măsură vom fi obligaţi să plătim anumite „costuri sociale”, chiar dacă acest decont va avea loc cândva în viitor; în lucrarea Al Patrulea val autorii atrag atenţia în mod argumentat asupra fragilităţii relaţiei dintre individ şi mediul înconjurător; ei sugerează şi tipurile de economie ecologică către care se pot orienta încă de astăzi toate categoriile de IMM-uri. Avertismentele formulate de către oamenii de ştiinţe cu 2-3 decenii în urmă încep să se confirme la momentul actual, în sensul că a început un proces ireversibil de topire a gheţarilor de la Polul Nord; calota glaciară se va topi între 70 şi 100% în vara anului 2008, avertizează Mark Serreze, cercetător din SUA; eschimoşii ce trăiesc între Canada şi Groenlanda declară că gheaţa se topeşte „văzând cu ochii”; acest fenomen va avea consecinţe dramatice asupra naturii; schimbările climatice vor obliga zeci de milioane de persoane să se refugieze în alte zone, inclusiv în Europa.